Dahlia

MÃRTURIA DAHLIEI

Existã multi oameni în lume care nu iau în seamã posibilitãtile cu care se confruntã lumea; cu atâta diversitate care ne înconjoarã, ei nu mai pun întrebãri pentru cã nu asteaptã un rãspuns. Eu eram printre acestia. Asta nu înseamnã cã nu mi-am pus întrebãri cu privirea la mediul, la cultura si la religia în care mã nãscusem. Într-adevãr, am fost întotdeauna o încãpãtânatã, si sunt sigur cã familia mea musulmanã din Pakistan ar spune la fel, pentru cã niciodatã n-am fost dintre cei care acceptã vreo doctrinã sau vreun sfat fãrã sã-i cercetaze mai întâi credibilitatea.
Totul a început pe când aveam 14 ani. Am avut o copilãrie foarte ocrotitã, am avut multime de prieteni si de rude, dar rareori m-am întâlnit cu prietenii altundeva decât la scoalã sau cu rudele decât la sãrbãtori, îndeosebi pentru cã locuiau asa departe. Am avut parte atât de dragoste cât si de confort în toate etapele vietii, dar la vârsta de 14 ani ceva s-a schimbat. Obisnuisem sã consider viata ca un pat de roze iar oamenii ca pe razele mele de soare, dar curând a trebuit sã-mi dau jos ochelarii de roze si sã realizez cã naivitatea omoarã pe cei cu inima cinstitã si purã. Ceea ce în inocenta mea credeam cã sunt zâmbete de unitate si sentimente de pace erau de fapt siretlicuri si înselãtorie. M-a durut acest lucru pentru cã tinea de toti cei pe care-i iubeam, si curând mi-a devenit foarte clar cã inimile lor erau împietrite, fiind hrãnite din mândrie si amãrãciune, si aceasta le rodea constiinta si sufletul. “De ce aceastã neprihãnire a lor însisi?” Mã întrebam de multe ori, “Cred ei cã Dumnezeu se uitã la rugãciunea lor de cinci ori pe zi si nu la inimile lor?” Prefãcãtoria fãcea sã-mi fiarbã sângele.
Ceea ce a început ca un act sfidãtor pentru a le deschide ochii si a le arãta cã ei îsi fac singuri rãu, a început în programul meu sã ia o turnurã tangentã la religie pentru cã acesta era cel mai bun fel de a le arãta cã umblã în întuneric si nu în luminã; ei nu erau neprihãniti si eu am început sã mã rog lui Dumnezeu, sincerã ca întotdeauna, ca El sã facã sã înceteze toatã întunecimea si înapoierea. I-am dat Lui tot ce aveam pe inimã, dar nu aveam pace fiindcã tot ce vedeam în jurul meu era moarte si auto-distrugere. Ca urmare a ceea ce vedeam, am devenit constientã de propria-mi slãbiciune si toate defectele proprii. Eram plinã de atâta mânie si urã fatã de acesti oameni încât mintea mi s-a blocat si inima mi s-a fãcut fãrã putere. Aveam insomnii si tot ce puteam face era sã mã rog în noapte Dumnezeului meu, oriunde ar fi fost El,si sã astept dimineata.
Dupã sase ani de plâns si mai multi ani de insomnie, eram istovitã fizic si intelectual. Acesti oameni nu se vor schimba niciodatã, m-am gândit de multe ori, si nu cred cã voi putea trãi în umbra lor. Pe ei emotiile îi stimulau, dar pe mine mã secau de puteri si de dorinta de a trãi. În ciuda tuturor acestor lucruri, n-am încetat sã mã rog lui Dumnezeu pentru cã eram într-un fel constientã de o putere alãturi de mine, fãrã sã pot însã s-o identific sau s-o definesc, dar ea era acolo, asta era tot ce conteazã, desi uneori mã întrebam dacã nu este doar imaginatia mea. La 18 ani am trecut prin mai multã durere sufleteascã, durere de cap si apoi o cãdere nervoasã. Asta nu pentru cã dragostea lui Dumnezeu, oriunde ar fi fost El, m-ar fi pãrãsit, ci pur si simplu trebuia sã se întâmple asa.
La 19 ani, pe când am plecat sã studiez dreptul la universitate, acest fel de gândire mã stãpânea ca filozofie de viatã. Arta de a te îngropa în carti este modul ideal de a-ti mentine judecata sãnãtoasã, iar dreptul era profesiunea idealã pentru zbaterea mea lãuntricã. În ianuarie 2001 am avut o controversã cu presedintele Societãtii Islamice si adjunctul lui despre culturã si religie. Timp de mai multe ore au încercat sã mã influenteze, dar eram asa de speriatã de cultura, de oamenii si de ipocrizia lor strigãtoare la cer, încât i-am spus mânioasã cã Allah nu existã, pentru cã dacã ar fi existat mi-ar fi rãspuns în acesti sase ani de groazã iar dacã el n-a auzit când m-am rugat lui atât de real si cu sinceritate, atunci în ce mã priveste pe mine, el nu este Dumnezeu, întrucât însãsi notiunea de Dumnezeu înseamnã cã aceasta are inimã! Câteva sãptãmâni mai târziu, prietena mea Sara punea postere într-o duminicã, pe când era frig, întuneric si ploaie, pentru a anunta niste seri de închinare crestinã. Am privit la ea cu neîncredere când am citit afisul si am realizat cã timpul de închinare începea în doar douã ore. “Hei, este duminicã, este frig, întuneric si ploaie. Nimeni nu va vedea afisele astea, sãracul David îsi va predica lui însusi!” am zis eu (v-am spus cã eram încãpãtânatã si înfiptã). Totusi, dupã ce s-a dus prin tot campusul lipind afisele prin ploaia care turna, mi-a fost milã de sãraca fatã. Era asa de dulce si asa îndrãgostitã de Dumnezeu încât nu i s-a pãrut cã suntem amândouã caraghioase în ploaie, mai ales ea. Dintr-un sentiment de milã, i-am spus oarecum fãrã trãgere de inimã cã s-ar putea sã vin la acel serviciu, mai ales cã era primul si erau sanse sã nu vinã nimeni decât ea si poate Richard.
Ne-am adunat într-o camerã rotundã si am asteptat sã înceapã predica, cântarea si rugãciunea. Aproape imediat am simtit linistea care domnea, era pace. Nu era nevoie de cuvinte sau de gânduri, doar am stat în uimire, mã încãlzeam de linistea aceea. Curând a început predica si am ascultat politicoasã. Undeva pe la mijloc m-am gândit, “Ce? Isus este Dumnezeu! N-a murit ca noi? Sunt sãnãtosi la minte oamenii ãstia?” dar am continuat sã ascult politicoasã.
Dintr-o datã m-am umplut de emotie, veneratie ar fi singurul cuvânt potrivit poate. Am simtit cã ceva în mine primeste hranã si se vindecã. N-am spus nimic sub incandescenta plãcutã a luminii, doar absorbeam puterea de la Dumnezeu, mã simteam minunat. Îmi amintesc doar putin despre felul în care mi-am împreunat mâinile la rugãciune, pentru a cere lui Isus sã intre în inima mea, dar stiam cã nu sunt eu aceea, ci Duhul mi-a mutat mâna, mi-a deshis inima si mi-a fãcut buzele sã mãrturiseascã cã “Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Domnul si Mântuitorul meu.” Când si-au pus mâinile peste mine, am simtit pe Duhul Sfânt înnoindu-mi sufletul, era o senzatie de furnicãturã, de ardere care se misca încet prin trupul meu pânã-n obraji. Am crezut cã dacã-mi deshid ochii voi vedea fum sau abur învãluindu-mi pielea ca ceata într-o zi de iarnã. Totul a trecut ca un vis, simteam ca si cum eram acolo dar nu eram acolo, ca si cum trupul îmi era desprins de suflet.
Dupã serviciu am spus “la revedere” Sarei si lui Richard, am plecat în camera mea si am plâns. Am dormit ca un copil timp de vreo 12 ore. Poate credeti cã nu este prea mult, dar dupã insomnii care se întind pe ani de zile orice peste patru ore de somn este anormal! A doua zi m-am dus la ore iar Richard, care fusese la acel serviciu, m-a întrebat cum mã simt. I-am spus cã mã simt bine si cã pentru prima datã dupã mult timp am dormit ca un copil. A zâmbit si mi-a spus cã dupã ce am plecat el si Sara s-au rugat sã pot dormi linistitã. Din acea zi, 25 februarie 2001, n-am mai avut insomnii.
Dar nu s-a sfârsit totul aici. Se spune cã ‘gândirea este principalul câmp de bãtãlie.” Cât de adevãrat! M-am gândit la familia mea musulmanã, la rudele si comunitatea mea, si am realizat cã umblãm pe gheatã subtire. Stiam în adâncul inimii mele cã ceea ce mi s-a întâmplat era real, dar consecintele erau severe. Am luat în calcul costul si nu mi-a plãcut ce spunea “ordinul bancar.” Am urât întotdeauna minciunile, chiar si minciunile nevinovate, si dacã ai o astfel de personalitate nu te poti minti pe tine însuti. Credinta, se spune, este oarbã, dar nu ignorantã, asa cã eu m-am cufundat în cãrti si în internet. Timp de patru luni am studiat originile iudaismului, crestinismului si islamului. Am comparat si pus în contrast scrierile Bibliei si Coranului. Am citit argumentãri si discutii academice purtate de învãtati islamici si crestini pentru a-mi dovedi mie însumi cã Coranul si nu Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Am cãutat sã mã agãt de orice ar fi putut sã mã convingã cã ceea ce simteam era doar o fantezie a propriei imaginatii, si doream ca aceasta sã fie adevãrul ca sã nu trebuiascã sã trec prin chinul de spune familiei mele cã am devenit crestinã. Am încercat din rãsputeri sã nu fiu crestinã, dar cu cât sãpam mai mult si studiam mai mult, credinta mea crestinã devenea tot mai puternicã si mã pãtrundea tot mai adânc adevãrul cã islamul era o religie falsã, cã Mohamed nu este profet si cã Allah nu este Dumnezeu. Cu toate acestea, aveam o slabã sperantã cã poate voi gãsi în Coran ceva de care sã mã apuc, desi în inima mea stiam cã mã mint pe mine însumi si uram acest lucru pentru cã-l iubeam pe Dumnezeu asa de mult.
Într-o searã pe la 10, prietenii mei Mervan si Kadir au hotãrât sã mergem undeva sã-l întâlnim pe Ameer. Ameer n-a sosit la timp, asa cã Mervan, Kadir si eu am început sã ne plimbãm pe strada pustie pânã avea el sã soseascã. Dintr-o datã, fãrã motiv m-a apucat o spaimã, nu fricã ci spaimã, ca si cum as fi fost înconjuratã de rãu. Nu-mi puteam explica, nu mi se mai întâmplase asa ceva pânã atunci, asa cã am tãcut nevrând sã apar nebunã fãrã sã am un motiv serios. Acest simtãmânt s-a amplificat însã, parcã simteam ceva plutind în aer, muschii îmi erau încordati ca un arc si simteam ceva ca o repulsie prin vinele mele, ca un duh rãu. Dupã câteva minute Mervan mi-a spus cã nu stie de ce, dar are un sentiment foarte ciudat. M-am oprit si m-am uitat la el, cãci nu stiam sã fie crestin, dar si el simtea acelasi lucru ca mine, probabil nu atât de intens. Eu stiam ce era dar el nu stia, el doar simtea ceva. Am asteptat sã soseascã Ameer si apoi am mers la un restaurant; mai târziu Kadir a plecat cu Ameer iar Mervan si cu mine am intrat în masinã. Simturile mele au fost în alertã maximã tot timpul, în timpul conversatiei senzatia s-a mai diminuat usor dar a rãmas prezentã, acum înapoi în stradã a revenit cu putere. Mervan si eu am cãzut de acord cã ar trebui sã plecãm din locul acela cât mai curând, el a pus masina în vitezã si am rãsuflat usurati cã plecãm de acolo.
Am vãzut cã ne apropiam de douã sensuri giratorii, dar nu eram atentã la cum conducea Mervan fiindcã mã gândeam la ceea ce simtisem si simteam în continuare. În curând am observat cã ne tot învârteam prin aceleasi sensuri giratorii. I-am spus lui Mervan, “Ce faci?” El s-a uitat la mine, era absolut îngrozit. A spus cã se petrece ceva ciudat, cã indicatoarele de circulatie nu au nici un sens. “Cum adicã nu au sens?” l-am întrebat. “Nu te tine de prostii, cã nu-i deloc distractiv.” Dar m-am uitat si eu la indicatoare, într-adevãr nu erau în ordine, parcã eram în zona crepuscularã. Nimic nu avea sens, eram într-o confuzie totalã si periculoasã. Ne-am învârtit pentru a sasea oarã, cred, prin aceleasi sensuri giratorii, toate indicatoarele erau aiurea, amândoi eram buimãciti, nu erau alte masini pe sosea, locul era pustiu. Capul a început sã mi se învârtã, si Mervan în starea lui nervoasã nu mai era stãpân pe masinã. I-am cerut s-o ia imediat la stânga pentru cã nu mai suportam sã rãmân în acel loc cu acel sentiment coplesitor de spaimã. Mã gândeam cã mãcar suntem pe un alt drum, iesind din zona aceea, dar mai multã confuzie avea sã ne astepte.
Trebuie sã fiti de acord cu mine cã farurile unei masini sunt destul de puternice… Cum de era atunci totul negru ca smoala la trei metri în fata noastrã? Nu puteam vedea drumul, nu vedeam dacã era drept sau curb, nu puteam vedea nici pomii de pe margini. Scena din fatã era pur si simplu de un negru complet, fãrã gri-uri sau umbre, doar negru. Mervan era îngrozit cã va lovi ceva, cãci nu putea vedea nimic la mai mult de trei metri, iar eu eram speriatã temându-mã cã voi lesina si Dumnezeu stie unde mã voi trezi. În acel moment, la miezul noptii, la aproximativ 12.30, am început sã mã rog. Nu stiu de ce n-am fãcut asta mai repede, cred cã nu mã gândisem decât la groaza mea si creierul mi-a fost blocat de la a gândi rational. Dupã vreo 10 minute foarte lungi am vãzut în sfârsit primul indicator care avea sens, confuzia s-a risipit, întunericul s-a dus dar frica a rãmas. Niciunul din noi nu voia sã meargã acasã, niciunul nu voiam sã fim singuri, vioam numai sã ajungem într-un loc public unde sã ne simtim în siguranþã. Am intrat la Tesco, fiind singurul local deschis non-stop. Am hoinãrit printre rafturi pânã am început sã ne simtim în siguratã, apoi am plecat spre casã.
A doua zi m-am sculat si m-am dus la bisericã. Nu eram sigurã dacã e bine sã spun cuiva despre experienta mea, dar nici n-a fost nevoie. Prietena mea Sara a venit la mine si m-a întrebat dacã sunt în regulã dupã ce s-a întâmplat în ziua precedentã. Am rãmas înmãrmuritã, fiindcã nu spusesem nimãnui si Mervan n-ar fi putut sã-i spunã. Am întrebat-o cum a stiut cã s-a întâmplat ceva ieri. Mi-a spus cã a avut un vis urât si cã a trimis un mesaj lui Anthony cerându-i sã se roage pentru mine, pentru Mervan si Kadir pentru cã ea crede cã suntem în pericol. El mi-a arãtat mesajul pe telefonul celular ca sã vãd cã Sara i-l trimesese. Aici este problema interesantã: mesajul fusese trimis între 12.30 si 1 noaptea, adicã în timpul când am am început sã mã rog… Mai mult, cum a stiut ea cã Mervan, Kadir si eu am plecat împreunã undeva?
La 1 iunie 2001 am fost botezatã si de atunci am parte de o minune dupã alta. Laudã Domnului!

Anunțuri