Ortodoxia în lumina Scripturii

Ortodoxia în lumina Scripturii

Biserica
BOTEZUL
Icoane
CRUCEA
Cultul sfinților
Cultul Mariei
Moaște

Biserica
Biserica

Biserica din punct de vedere ortodox:
1. Prin Biserica se înțelege ierarhia superioara conducătoare în totalitatea ei, totalitatea tuturor drept credincioșilor care sunt botezați în Cristos, care cred și sunt organizați după rânduielile date de Mântuitorul.
2. Prin Biserica mai înțelegem locașul de închinăciune și de cult („Sfânta Scriptura, spun ortodocșii, folosește cuvântul biserica, când în sensul de construcție, când de oameni”).
3. Pe baza textului din Matei 18, Biserica are dreptul de a scoate din Împărăția lui Dumnezeu și de a da diavolului, căruia ii aparțin vameșii și păcătoșii. În cuvântul biserica din acest text, ortodocșii cred ca Domnul Isus vorbește aici de ierarhia superioara în totalitatea ei, la început apostolii și după aceea episcopii. Cuvântul Biserica nu poate avea alt înțeles aici, decât ca ierarhie superioara. Deci numai apostolii și urmașii lor, au dreptul de-a lega și dezlega sau de a tine sau scoate pe cineva din Împărăția lui Dumnezeu.
Biserica se conduce de soboare ecumenice din care fac parte episcopi din toată lumea, hotărârile acestor sinoade sunt norme sigure, date de cei cărora Cristos le-a dat toată puterea.
4. Biserica în gândirea ortodoxa nu poate exista fără ierarhie, aplicând următorul principiu: unde este episcopul acolo este Biserica
5. Biserica Ortodoxa susține ca toți cei care au primit botezul creștin, sunt și formează Biserica.
6. Biserica ortodoxa susține ca a fi născut din Dumnezeu, înseamnă a fi botezat cu botezul creștin. Orice botezat (copil mic in general) primește și nașterea de sus, considerând botezul ca o baie care spală.
7. Biserica nu este sfântă prin membrii ei, ca nu este nici un om fără păcat. Preotul este sfânt când se îmbracă în haina sfințită de la altar. O biserica nu poate fi sfântă prin membrii ei, ci prin ierarhia bisericii.

Combaterea învățăturilor ortodoxe în lumina Scripturilor

Modelul adevarat pentru o Biserică este și rămâne Biserica apostolică din Noul Testament.
Ce ne învață Biblia?
1. Adevărata Biserică este cea compusă din oameni născuți din nou.
Intrarea în Biserică prin nașterea din nou însemnă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Ușa prin care intri în Biserica, intri și în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:1-5; Tit 3:5; 1 Ioan 2:29; 1 Petru 1:3,23)
2. Biserica este separată de lume și nu cuprinde lumea toată (Ioan 17:9; Iacov 1:27; 1 Ioan 5:19)
3. Biserica este nu unde se aduna preoții sau episcopii, ci unde sunt adunați doi sau trei credincioși, adunați în Numele Lui. (Vezi Matei 18:20)
4. În Noul Testament Biserica locală formează o legătură cu celelalte Biserici și nu este o Biserica care patronează celelalte Biserici. (Vezi Gal 1:22)
5. Biserica fiind un organism viu, Trupul lui Cristos, poate fi compusă numai din mădulare vii.
Noi nu suntem adăugați la Biserica numai prin botezul în apă, ci și prin nașterea din nou. (Vezi Rom 12:4-5; Efes 5:30)
5. Închinăciunea Bisericii nu este legata de slujirea unui preot, ci de închinăciunea comuna a membrilor care o compun. ( Vezi Faptele Ap. 2:42).
Modelul adevărat pentru o Biserică, este și rămâne Biserica apostolica din Noul Testament.

Biserica locaș de închinăciune

În general, când lumea ortodoxa aude de Biserică, se gândește la clădire. Acest sens de clădire a început să fie practicat și în bisericile evanghelice. Acest fapt poate deveni un pericol în timp, în sensul că atribuind clădirii sensul de biserică, să se piardă adevăratul sens al Bisericii.
Ce învață ortodoxia în acest sens?
1. Dumnezeu a rânduit construirea de biserici, „locaș sfânt” – Vezi Exod 25:8.
2. Apostolii s-au adunat în biserici pentru închinăciune – Vezi Fp. Ap.11:26 „adunându-se în biserica” (Sectologia Deheleanu pg 90-102) 1 Cor 11:18 „..la adunările voastre din biserică” ; 1Cor 14:33-35 „Biserica sfinților”.
Teologia Ortodoxă aseamănă Biserica Ortodoxă cu Templul amintit în Scripturi și că profanarea Bisericii (clădirii), ca pe vremuri, înseamnă profanarea Templului. Asta deoarece Templul (Biserica), este mai sfântă decât toate. Lipsindu-ne de aceste locașuri, înseamnă sa ne lipsim de sfințenia lor.

Ce ne învață Biblia cu privire la aceste locașuri?
1. În învățătura Noului Testament, pentru închinăciune și slujire nu este absolut necesară o clădire (Vezi Matei 18:20)
Prezența lui Dumnezeu într-un loc, nu este condiționată de o clădire anume, ci de cei ce se aduna acolo.
2. Domnul Isus a proclamat adevărata închinăciune, care nu este legata de un anumit loc. Vezi Ioan 4:21-28.
3. Templul din Vechiul Testament, a avut Sfânta Sfintelor, dar în Noul Testament templul este omul credincios. Vezi 1 Cor 3 :16; 6:19.
4. Locuința lui Dumnezeu nu mai este în case făcute de mâini omenești. Vezi Fp Ap: 7:48-49; 17:24.
5. Biserica nu a folosit templul pentru închinăciune, ci apostolii o foloseau pentru a predica Evanghelia. Vezi Fp Ap. 18:4-7; 17:2.
6. Biserica se adună la închinăciune prin case. Vezi Rom 16:5 ;Col 4:15
Biserica Noului Testament este cu totul separată de o clădire anume. O clădire poate purta numele de biserică, fiindcă Biserica se aduna în locul acela.
7. Casa lui Dumnezeu, este formata din pietre vii. Vezi 1 Petru 2:4-5.
Ar fi o profanare a Numelui lui Dumnezeu, să spunem că Biserica este formată din pietre moarte.
8. Templul lui Dumnezeu crește, ca cei credincioși, împreună să devină o locuință a lui Dumnezeu. Vezi 1 Petru 2:19-22; Efes 2:22; Evrei 3:6.
Oriunde se vorbește de casa lui Dumnezeu, se vorbește de ce este viu.

BOTEZUL
BOTEZUL

Această doctrină este foarte controversată în doctrina creștină . Fiecare cult sau asociație creștină practică botezul.
Botezul este actul prin care se intra în creștinism și nimeni nu se naște creștin. Deosebirea este când sau cum, devine omul creștin.
Analiza noastră privind aceasta doctrină „botezul”, este mai mult cu privire la practicarea lui și în special concepția teologică privind practica botezului.

Care este conceptul teologiei ortodoxe privind botezul copiilor mici?

Definitia teologiei ortodoxe: Botezul este taina sfântă prin care se intră din starea de blestem și de stăpânirea păcatului, în starea de har și în Împărăția lui Dumnezeu, în comuniunea cu Cristos. Prin botez, cel botezat se face părtaș la roadele de pe Golgota. El ne curățește prin aceasta taină de toate păcatele, atât de cele strămoșești cât și de alte păcate personale, murind față de păcat și renăscându-se la o viață nouă și sfântă. Astfel botezul este o naștere din nou cum Însuși Mântuitorul a spus în Ioan cap.3.
Autorul acestei definiții recunoaște că la începutul creștinismului, nu au fost botezați copiii, ci mai târziu, când părinții au hotărât să-i boteze. (Sectologia pg 295)
Ortodocsii spun:
1. Botezul este o taină
– prin botez se împărtășește harul și darul nevăzut al lui Dumnezeu, mântuirea.
– taina botezului face curățirea de păcat. Vezi Fp. Ap 22:16.
– botezul în mod tainic este aducător de viață dumnezeiască.
2. Botezul trebuie aplicat imediat după nașterea copilului
– Este asemănat cu tăierea împrejur ca semn al legământului cu Dumnezeu.
– Copii nu pot fi lipsiți de acest legământ prin botez, pentru că prin botez copilul este în patronajul lui Dumnezeu și primește alături de viata fizica, viața în Împărăția lui Dumnezeu.
– Copilul prin botez primește calitatea de fiu al Împărăției lui Dumnezeu.
– Botezul copiilor trebuie aplicat imediat după naștere, ca să nu moară nemântuit, iar pentru copii, nașii mărturisesc, până când ei vor ajunge la maturitate. (credința prin substituire)
– Copilul botezat devine creștin pentru tot restul vieții, fiind un component al bisericii lui Isus.
– Cufundarea în botez trebuie făcută de trei ori.
– Copiii pot fi botezați și fără credință.

Ce ne învață Biblia despre botez?

Teologia care se ancorează în Sfintele Scripturi prezintă botezul, așa cum a învățat Domnul Isus și cum au practicat apostolii, fără adausuri din istoria creștinismului, creștinizat după 300 A.D.
1. Botezul este prevăzut în planul de mântuire al lui Dumnezeu.
Când planul veșnic al lui Dumnezeu de-a deschide Harul Divin pentru mântuirea păcătoșilor, a fost descoperit și vestit oamenilor și botezul, ca făcând parte din acest plan.
Înțelepciunea divină, a așezat și o ordine în acest sens. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și nu este un Dumnezeu al neorânduielii.
Pocăința-credința, botezul este ordinea așezată de Dumnezeu. Niciodată Biblia nu lasă să se înțeleagă, botez ca apoi pocăință și credință. (Vezi Fp. Ap. 2)
Orice mutații în planul lui Dumnezeu privind mântuirea, înseamnă o falsificare a acestui plan.
Botezul fiind prevăzut în planul de mântuire, nu poate fi scos din acest plan și nici nu se poate schimba locul botezului în acest plan, decât în locul unde Dumnezeu l-a așezat.
Dumnezeu poate ierta felul de explicație al botezului, dar credem că nu poate ierta modificarea planului Său și nici a inversa ordinea divină așezată în acest plan.
2. Botezul este un simbol, fiindcă botezul nu produce mântuirea, ci numai simbolizează actul mântuirii. (1 Petru 3:20-21; Rom 6:3-4)
Tot Noul Testament precizează că Mântuirea este numai prin Cristos și păcatele noastre pot fi spălate numai prin sângele lui Isus (Efes 1:7; 1 Ioan 1:7; 1 Petru 1:19)
Este o profanare a Jertfei Domnului dând apei puterea de-a curăți sufletul unui om sau a curăți un copil de păcatul strămoșesc.
3. Botezul nu se aplică copiilor, ci numai celor care au trecut celo două trepte: pocăința și credința; și numai după acceptul benevol al celui convertit.
Nicăieri în Noul Testament nu se amintește de botezul copiilor. Copiii nu pot cere acest act și nu-și pot asuma responsabilitatea acestei mărturii privind credința lor.
Înainte de secolul al treilea, nu se afla nici o urmă de botez a copiilor. Botezul copiilor a fost introdus după anul 300 A.D., când Împăratul păgân Constantin a trecut de partea creștinilor. El și următorii descendenți au obligat pe toți păgânii să treacă la creștinism, ajungându-se la botezul copiilor, fără pocăință și credință.
4. Botezul se face prin cufundarea si nu prin stropire.
5. Botezul, conform învățăturii Evangheliei se face în apă obișnuită, râu, baptistier așa cum au făcut apostolii și urmașii noștri.
Nu este necesară apa sfințită, fiindcă nu există apă sfințită și nu este apă necurată (apă murdară da) și apa nu poate fi sfințită, fiindcă Isus și apostolii nu s-au îndeletnicit cu așa ceva.
6. În Noul Testament sunt texte care vorbesc de tăierea împrejur și botez, dar ele sunt destinate și nu se înrudesc și nu se înlocuiesc una pe alta.
Botezul nu poate înlocui tăierea împrejur. Tăierea împrejur era o lege a Vechiului Testament, pe care Pavel o elimină din viața Bisericii, fără a o înlocui cu botezul Noului Testament.
Botezul își are originea în cele patru evanghelii, în Faptele Apostolilor și explicarea simbolică în epistolele apostolilor.

Icoane
Icoane

Tradiția înseamnă ceea ce e transmis din generație în generație de un învățător sau de un sistem religios.
În Matei 15, Marcu 7 etc, găsim urme de tradiție iudaica.
Tradiția a avut întotdeauna caracterul de a face abateri de la Sfânta Scriptură, de la adevărul Scripturii.
Doctrinele stabilite de tradiție erau poruncile oamenilor.
Încă de pe vremea apostolilor a apărut tradiția ca un obstacol în calea Evangheliei.
Colos 2:8 ne spune: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.”
Multe învățături pot fi utile, dar ele nu pot înlocui Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu pot fi puse alături de învățătura Bibliei fiindcă ar încălca Cuvântul lui Dumnezeu .

Icoanele

Trăim în mijlocul unui creștinism împânzit cu icoane reprezentând diferiți așa ziși sfinți. Aceste icoane au devenit obiect de închinăciune, de așa manieră că marea mulțime zisă „creștină” le venerează, se roagă chipurilor din aceste icoane, le sărută și le cinstesc mai mult decât pe Dumnezeu.
Ce spune teologia ortodoxa că sunt aceste icoane?
„Icoanele sunt închipuiri sau reprezentări prin zugrăvire a chipului lui Dumnezeu, a lui Isus, a Sfântului Duh, a sfinților creștini declarați de biserica ortodoxă. Ele nu sunt Dumnezeu: Tatăl, Cristos, Duhul Sfânt, ci ele numai îl reprezintă pe acesta. ” (Dehelean, Sectologie )
De la început constatăm că teologia ortodoxă recunoaște că aceste icoane sunt zugrăveli, creația diferiților pictori care posibil ca unii dintre ei nu au avut nici o legătura cu creștinismul.
De asemenea, Teologia Ortodoxă recunoaște că dovezile pentru susținerea icoanelor au apărut după veacul apostolic. Sfânta Scriptură a fost scrisă mai devreme când nu se cunoșteau icoanele, recunoscând prin aceasta că Vechiul Testament nu accepta icoanele, care sunt inventate în timpul pagânizării creștinismului.
După anii 300 d.Cr. când păgânii erau obligați să se încreștineze, când preoții păgâni au devenit preoți creștini, ușa bisericii creștine s-a deschis pentru multe din practicile păgâne.
Pentru a satisface dorința păgânilor încreștinați din oficiu, de a avea zei diferiți, au început icoanele cu chipul lui Dumnezeu, a lui Isus, Mariei etc. și sigur ceva mai târziu și a diferiților lideri creștini, declarați sfinți.
Teologia ortodoxă menționează că abia în secolul al 7-lea (787) s-a hotărât instalarea icoanelor. (Calauza Crestina, p. David pg 327)
Observam în general că icoanele nu sunt fotografii pe care sa fie prezentate chipurile respective, ci sunt picturi, chiar dacă acești sfinți sunt recrutați din timpul existentei aparatului fotografic. De aceea aceleași chipuri se deosebesc în funcție de arta pictorului.
Se știe că în timpul celor 10 valuri de prigoană 100-300 d.Cr., una din acuzațiile ce li se aducea creștinilor era că nu au zei și că nu se închină zeilor, că nu venerează sfinții din templele păgâne și că exclud orice imagine a vreunui zeu și declară închinăciune unui Dumnezeu nevăzut. Toți cei ce nu mai venerau idolii erau aruncați în închisori și cei mai mulți martirizați.
S-a ridicat la Cartagena (Africa) un mare apologet (apărător al creștinilor), după ce a studiat studiile vremii, s-a dedicat studiilor de drept, cunoscând foarte bine legile vremii, numele lui fiind Tertulian (160-220 d. Cr). În apologia sa privind apărarea creștinilor, printre altele, el combate drastic idolii sub orice forma de zei sau sfinți și spune că, creștinii nu venerează sau adoră obiectele făcute de mâini omenești.
Deci în primele trei secole nu numai ca creștinii nu se închinau și nu aveau icoane, ci le combăteau.
În manualul său de istorie creștină, Alexa Popovici precizează că, credincioșii Noului Testament resping categoric întrebuințarea ca obiecte, picturi, sculpturi, icoane, ale diferiților sfinți si venerarea lor. Toate acestea erau considerate idoli și păcat.
În cartea sa „Călăuza Creștină” (-David -1987-pg 331) autorul susține că iconografia (cultul icoanelor ) a fost biblia neștiutorului de carte.
Chiar în primele secole când știința de carte era scăzută, nu s-au putut introduce icoane între creștini, ci s-au putut ușor introduce în timp ce știința de carte a crescut. Acest lucru s-a întâmplat, deoarece creștinii sau îndepărtat de izvorul învățăturii Noului Testament.
Toți „sfînții” din ortodoxism, sunt repartizați în slujba lor după modelul zeităților păgâne: sfinți ocrotitori, ai uraganelor, ai localităților etc.

Ce spune Biblia despre icoane și adorarea lor?

1. În Decalog, cele 10 porunci din V.T., Dumnezeu a oprit prin legi severe orice închinare la chipuri cioplite sau diferite obiecte .
Exod 20:4-5 :”Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,…”
Deut 5:6-9: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc;”
În perioada VT, poporul putea fi reabilitat pentru orice abatere, în urma pocăinței, dar păcatul idolatriei nu a fost lăsat niciodată fără consecințe, pedepse. (Ex: Vițelul de aur – Exod)
2. Imaginea Dumnezeirii. Dumnezeu, care este Duh, nu poate fi înfățișat prin iscusința omului:
Fp Ap 17:29 : ” Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”
Obiectele de artă, indiferent pe cine reprezintă, sunt interzise ca să devină obiecte de închinare, venerare sau adorare.
3. Icoanele, sunt o moștenire a idolilor păgâni, prin care este profanată slava lui Dumnezeu.
Rom 1:22-23: „S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”
Omul este creeat de Dumnezeu și prin păcat a pierdut legătura cu Creatorul Sau. Legătura cu Dumnezeu, omul o poate reface prin pocăință, dar în loc de pocăință se închină unei icoane, care nu are nici o legătură cu conștiința. Pocăința are însă legătură cu conștiința.
4. Icoanele sunt simple obiecte, fără putere pentru sufletul omului, de aceea Dumnezeu a pronunțat osânda asupra celor ce așteaptă efectul benefic pentru sufletul lor, de la obiecte.
Cum ar putea lucrurile materiale (pictura, sculptura) indiferent pe cine se zice că ar reprezenta, să poată ajuta partea spirituală a omului.
Judecatori 6:28-31: „Când s-au sculat oamenii din cetate dis-de-dimineaţă, iată că altarul lui Baal era dărâmat, parul închinat idolului deasupra lui era tăiat; şi al doilea taur era adus ca ardere de tot pe altarul care fusese zidit. Ei şi-au zis unul altuia: „Cine a făcut lucrul acesta?” Şi au întrebat şi au făcut cercetări. Li s-a spus: „Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta.” Atunci oamenii din cetate au zis lui Ioas: „Scoate pe fiul tău, ca să moară, căci a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat parul sfânt care era deasupra lui.” Ioas a răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: „Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.”
5. Imaginea din icoană nu poate face slujba dintre Dumnezeu și om prin mijlocire.
1Tim 2:5-6 : „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită…”
1 Ioan 2:1-2: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”
Cea mai oribilă defăimare (profanare) a Numelui Domnului Isus Cristos, este a-i înlocui mijlocirea Lui pentru noi, cu picturi, creație a unor oameni de arta.
1 Tim 6:16: „…singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin.).
Zeii sunt născociri ale omului înfricoșat de fenomenele naturii, ei sunt personificări ale sufletului strămoșesc, divinizarea eroilor, crearea de sfinți inexistenți s-a făcut în timp, pentru a domina viața religioasă a oamenilor.

CRUCEA
CRUCEA

Cum a apărut crucea, ca semn de închinare și cum a fost introdusă în creștinism?

În primele trei secole, nu se cunoștea despre cruce ca semn de închinare, sub nici o forma.
În timpul celor 10 valuri de prigoană, primii creștini nu foloseau crucea ca obiect sau ca semn de închinare.
Creștinii adevărați, dintotdeauna explicăm cuvântul cruce din Noul Testament, în doua sensuri :
1. Crucea, ca jertfă privind răstignirea Domnului
2. Crucea, ca suferință, durere, prigoana pe care o poarta omul în această viață. Domnul nu s-a referit la un lemn și nici la o cruce de aur. În timpul când Domnul a vorbit despre cruce, crucea era cunoscută ca un lemn al torturii, suferinței la care era condamnat cel vinovat .
Gal 3:13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”

Știm că marile devieri în creștinism, au avut loc după anul 300 d.Hr, în acea vreme au apărut și crucea, sub forma ei apare și în sistemele religioase așa zise creștine.
Pe la anul 312-313 d.Hr, împăratul Constantin fiind în luptă cu Maxentiu, fiind la porțile Romei, zice că a văzut pe cer o cruce mare luminoasă pe care era scris „Prin acest semn vei învinge”. Unii spun că acest semn l-a văzut toată armata, alții spun că numai Constantin. Din acel moment Constantin a pus semnul crucii pe steag și pe hainele soldaților, câștigând lupta, după aceasta devenind creștin.
După această biruință a lui Constantin, mama lui Constantin, Elena, se zice că a găsit crucea lui Isus pe Golgota și de atunci a început să fie adorată ca Dumnezeu, acea cruce. (Istoria Creștină, I Ungureanu pg 94)
Treptat crucea, pe la anul 600 d Hr era un semn „creștin”, cu începuturi de închinăciune, iar după anul 600 a fost declarat obiect de închinăciune (În acea vreme a început Mahomed lupta împotriva idolatriei din creștinism) (Biserica sau Adunarea lui Dumnezeu vol 1 pg 353).
Teologia ortodoxă spune despre cruce:
În înțelesul obișnuit și în vorbirea de toate zilele, cuvântul cruce înseamnă semnul crucii adus la frunte, la piept, în dreapta și stânga.
Crucea, nu este numai un semn care însoțește rugăciunea, ci semnul însuși devine rugăciune.
Teologia ortodoxă amestecă semnul, lemnul, cu jertfa Domnului, ea mai zice că „Pedeapsa, blestem ne agonisim, dacă nu cinstim lemnul dătător de viata.” (Călăuza creștină pg 306)
„Sfânta cruce este un obiect absolut necesar lucrării lui Dumnezeu și mântuirii noastre…la sinodul din 787 s-a stabilit că crucea, cu semnul ei, este dătătoare de viață.” (Călăuza Creștină pg 313)
La descoperirea crucilor pe Golgota, de mama lui Constantin, numai crucea pe care a fost răstignit Hristos a făcut minuni, a înviat un mort. (Călăuza creștină, pg 315)

Principiile Biblice în ce privește crucea:

1. Nicăieri în Biblie nu se vorbește de existenta crucii ca obiect de închinare.
2. Oriunde în Noul Testament, când se pomenește cuvântul cruce, se referă direct la răstignirea Domnului Isus, niciodată la lemn sau semn.
3. Nicăieri în NT nu se referă la un obiect, ci la un sacrificiu, la o jertfă.
Când Domnul a spus: „să-și ia crucea și sa mă urmeze”,  nu se putea referi Domnul la semn sau la lemn.
4. Orice obiecte sau semne, ca scop de închinare, sunt eliminate prin porunca Domnului Isus.
Închinătorii adevărați se închină „în duh și în adevăr”. Practica rugăciunii învățată și practicată de Domnul Isus și aplicată în viața bisericilor creștine, a fost închinăciunea în duh și în adevăr.
Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.  Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
Fp Ap 17:24-25:”Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.”
5. Închinarea pe genunchi, în picioare, cu fața la pământ, cu mâinile ridicate, este numai o manifestare a umilinței noastre și a recunoașterii puterii lui Dumnezeu și  a respectului nostru pentru El.
Teologia ortodoxă, care susține crucea și semnul ca mijloace de rugăciune , susține că și acest fel de închinăciune, este tot ca semnul crucii. Noi credem că anumite poziții care le luăm în timpul rugăciunii, nu sunt nici rugăciuni, ori închinăciuni, ci rugăciunea în duh este adevărată, indiferent de poziția trupului.
6. Binecuvântarea rostită de Iosif asupra copiilor, cu mâinile încrucișate, nu are nici o legătura cu teologia crucii din Noul Testament.
Gen 48:13-15: „Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape de el. Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. A binecuvântat pe Iosif şi a zis: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta…”
Practica aceasta nu o găsim nicăieri repetată în NT. Deci acest caz a fost unic cu un scop anume și numai pentru momentul acela și nu este nicăieri recomandat în Scripturi pentru a fi aplicat.
7. Șarpele de aramă și prăjina pe care a fost atârnat șarpele, este un simbol Biblic privind Jertfirea lui Cristos.
Numeri 21:8-9 „Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia.”
Ioan 3:14-15 : „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Nici sarpele prin diverse picturi si nici prajina , nu au fost admise in rugaciune.
2 Regi 18:1-4: ” În al treilea an al lui Osea, fiul lui Ela, împăratul lui Israel, a început să domnească Ezechia, fiul lui Ahaz, împăratul lui Iuda. Avea douăzeci şi cinci de ani când a ajuns împărat şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mama sa se chema Abi, fata lui Zaharia. El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat Astarteile şi a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau Nehuştan.”
În Israel, când au venit pe tron împărați temători de Dumnezeu, au distrus toate icoanele și toate obiectele de rugăciune împrumutate de la alte popoare .
8. Dacă trebuie să cinstim crucea, lemnul, atunci să cinstim lemnul de la Golgota.
Însă lemnul de pe Golgota, presupus că a fost găsit de mama lui Constantin, nu este sigur că e adevărat, fiindcă au fost încă două cruci acolo și desigur mai multe în decursul vremii.
9. Dacă trebuie să folosim crucea prin a face din ea semn de închinăciune, atunci trebuie și piroanele, coroana de spini, sulița, ciocanul, sfoara, să le facem ca obiecte de închinare.
De ce să luăm numai un obiect, când la răstignirea Domnului s-au folosit mai multe obiecte. Așa ar trebui și pe Biserici, ciocanul, piroanele și spinii.
10. Obiectele de tortură, crucea și celelalte, niciodată apostolii în predici sau epistole nu le-a pomenit.
Dacă era în planul lui Dumnezeu ca aceste obiecte să devină obiecte de închinăciune , apostolii ar fi stabilit aceste lucruri în biserici, însă apostolii au îndemnat să nu ne închinăm la nici o formă, ci în duh și în adevăr. Când apostolii inspirați de Duhul Sfânt au folosit cuvântul cruce, nu l-au folosit cu doua înțelesuri, ci întotdeauna l-au folosit la jertfirea și la răstignirea Domnului.

Cultul sfinților
Cultul sfinților

Devierea creștinismului prezent azi pe mapamond, se poate observa și prin introducerea în Biserica a cultului sfinților.
În cadrul unui asemenea cult, acestor ziși sfinți li se acorda închinăciune, declarându-i mijlocitori și ocrotitori ai creștinilor, la fel și credința că restul trupurilor moarte a acestor sfinți au puterea harică de-a vindeca pe cei care se ating de oasele lor.
În vremea noastră acest sistem cultic, este propagat în toată țara, prin toate mijloacele: presă, radio, televizor, mulțimi mari de oameni se închină la moaște, de la marii politicieni până la oamenii de rând.
În această situație dramatică, pe plan religios, misionarul evanghelic trebuie să se confrunte cu un sistem religios bine pus la punct. Tot acest sistem de cult are scopul de-a câștiga electoratul. (Constantin a făcut din religia creștină un interes politic)
Foarte multi reprezentanți ai unor diverse partide sau organizații, practică public un asemenea cult sau sistem religios aberant, ca să nu mai fie bănuiți că practică marxismul (ateismul). În vremea regimului ateist, aceștia apăreau public ca mari marxiști-leniniști,  ca să nu fie suspectați ca au legături cu credințe religioase.
Ceea ce este de remarcat, este că au o influență covârșitoare asupra maselor de oameni.
În primele secole, de la apostoli și până la împăratul Constantin, când creștinismul a devenit religie de stat, istoria nu menționează cultul sfinților. Păgânii din acea vreme, declarați creștini, au adus cu ei în creștinism anumite personaje asemănătoare zeilor, care au fost declarați sfinți.
La anul 787 s-a stabilit de sinodul al 7-lea, pentru acești așa numiți sfinți, un cult, iar treptat au devenit chipuri cărora li s-au închinat. Definiția cuvântului „sfânt” este consacrat, pus deoparte. În Vechiul și Noul Testament, termenul „sfânt” nu se atribuie unei singure persoane, fie patriarh, proroc, apostol, ci singularul de sfânt este atribuit numai lui Dumnezeu și poporului Său.

Ce învață teologia Ortodoxă?

„Cei care în timpul vieții lor și-au câștigat un grad înalt de perfecțiune… biserica îi cinstesc ca pe niște adevărați prieteni a lui Dumnezeu, îi cheamă în ajutor, le cinstesc moaștele și se închină icoanelor care reprezinta chipul lor…în rugăciunile noastre către ei nu le cerem mântuire, ci mijlocire ” „Sfinții care sunt în cer, duc aceste rugăciuni ale celor de pe pământ, la Dumnezeu …Se cere mijlocirea lor pentru că ei ne pot face plăcuți lui Dumnezeu.”
Acest sistem se afla prescris în hotărârea sinodului de la 787 AD, cu următorul conținut: „Noi păzim Cuvântul Domnului, cuvântul apostolilor și prorocilor, prin care am învățat să cinstim întâi pe cu adevarat Născătoarea de Dumnezeu și să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuți lui Dumnezeu.”
Nimeni dintre sfinții părinți sau dintre teologi nu a îndrăznit să spună că mai există alți mijlocitori intre Dumnezeu și oameni, în afara Domnului Isus Cristos. Ei au spus că aceștia sunt mijlocitori cu Cristos și prin Cristos.

Ce spune Biblia?

1. Închinarea la oameni care au murit sau sunt în viață, numiți sfinți, la chipurile lor pictate, este o jignire adusă lui Dumnezeu.
Matei 4:10 : „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”
2. Teologia Ortodoxă recunoaște că chipul sfinților scos de mâna pictorilor nu este identic cu cel real.
Lista așa numiților sfinți este o creație pur omenească care nu este valabila în Cer .
Apoc 7:9:”După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini;”
3. Dacă ar fi posibilă mijlocirea celor ajunși în cer , atunci toți sunt mijlocitori , deoarece nimeni (sinoade, biserica ectc) nu poate recomanda lui Dumnezeu cine să fie mijlocitori.
1Tim 2:5:”Cãci este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos,”
4. Apostolii nu au făcut nici o referire că se vor ruga pentru cei de pe pământ după ce vor ajunge-n Cer, ci au declarat că vor fi egali cu toți cei cel iubesc pe Dumnezeu
2 Tim 4:8 ” De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”
Așadar dacă apostolul Pavel se considera egal cu ceilalți, suntem siguri că alți oameni nu pot fi mai apreciați sau avansați decât el.
5. Apostolul a îndemnat Biserica, să mijlocească în rugăciune pentru alții aici pe pământ.
Sensul de mijlocire este atribuit Bisericii.
6. Apostolii și îngerii, au refuzat orice închinare, declarând că numai lui Dumnezeu trebuie să i se aducă închinare.
Dacă ei nu au primit închinare, atunci cum să ne închinăm altora inferiori apostolilor.
Apoc 22:8-9:”Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi, după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.”
7. Se știe că anumite sinoade, au declarat sfinți pe oameni care nu au avut nici o activitate bisericească și au trăit o viață dubioasă (Împăratul Constantin, Ștefan cel Mare etc)
8. A apela la cei morți să se roage pentru noi, așa cum catehismul ortodox învață, aruncă dispreț pe învățătura Domnului Isus despre rugăciune și felul cum apostolii au practicat și au învățat pe oameni să se roage. Am fost învățați cum să ne rugăm, dar nu tipare de rugăciune.
Începând cu anul 400 AD, în Biserica creștină au existat lupte circa 116 ani și au degenerat în războaie. La anul 843 AD, prin lichidarea tuturor celor ce erau împotriva icoanelor, s-a definitivat cultul sfinților. (Disputele iconografice)
Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

Cultul Mariei
Cultul Mariei

Cinstirea sau prea-cinstirea mamei Domnului Isus, a devenit un sistem de cult. Cultul Mariei a luat amploare în Evul Mediu și spre mirarea noastră, tot așa de bine, chiar mai bine, acum în vremea noastră.
Religia babiloniană, care s-a bazat pe tot felul de simboluri misterioase, multe din aceste simboluri au fost transferate în creștinism, începând cu secolul al 4-lea A.D.
Sistemul babilonian, cu influenta lui, a început cu Nimrod, Gen 10:9, culminând la început cu turnul Babel, Gen 11 și va sfârși conform Apocalipsei. (Apoc 14:8; 16:19; 17:5; 18:10)
Enciclopedia ebraică, spune că Nimrod era cel ce-a făcut pe toți oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Inclusiv precreștinii au acceptat sistemul babilonian, total sau parțial, în închinăciunea lor.
În acel sistem s-a născut și dezvoltat zeița mamă, care naște zei. În muzeele de azi, care păstrează monumente din Babilon, se poate vedea zeița-mamă cu copilul în brațe, așa cum apare în creștinism Maria cu pruncul în brate. O asemenea zeiță mamă, se găsește la toate popoarele, inclusiv la creștini, după secolul al-4-lea.
În Faptele Apostolilor 19:27, apostolul s-a confruntat cu închinarea oamenilor la zeița Diana, la romani și Artemis la greci.
Una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, a fost ridicată în cinstea zeiței Diana.
După așa- zisul triumf al creștinismului, începând cu Constantin (312 AD), multi păgâni au trecut la creștinism și după scurt timp, păgânii au adus cu ei și multe din practicile lor religioase. Adorarea lor pentru zeița-mamă din păgânism era atât de puternică încât n-au vrut să abandoneze închinarea sau adorarea acesteia. Conducătorii Bisericii dorind să împlinească dorința lor, de-a avea o zeiță-mamă și dorind înmulțirea membrilor, au făcut din Maria, zeița-mamă a creștinilor.
Maria este numită și regina cerului, aceasta influență păgână o găsim și în Israel (Ieremia 7:18).
Privind închinăciunea la păgâni, zeiței-mamă i se aducea o închinare deosebită, față de închinăciunea adusă de ei zeilor.
Ce spun teologii cultului Mariei?
1. Primul loc intre sfinți îl ocupa Maria.
2. Dumnezeu a promis că Salvarea va veni prin femeie. Vezi Gen 3:15.
3. A fost binecuvântată între femei. Vezi Luca 1:28.
4. A fost binecuvântată fericită, de poporul din acea vreme. Vezi Luca 11:27-28.
5. La nunta din Cana, Isus a ascultat-o pe mama Lui. Vezi Ioan 2:2-3.
6. A născut ca și fecioara și a rămas fecioară. Vezi Isaia 7:14.
7. Născând pe Mântuitorul, a devenit mijlocitoarea mântuirii.
În imnurile liturgice se face rugăciunea: „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”. Aceasta înseamnă, că ea poate mijloci pentru mântuirea noastră, sau îndupleca pe Fiul ei să ne mântuiască.
În imnurile Bisericii Ortodoxe, Maria este glorificată în forme diferite: pururea fericita, mai cinstita decât heruvimii, ușa cerească, laude aduse fecioarei etc.

Ce spune teologia biblica?

Așa cum observăm, Noul Testament nu face nici o aluzie la Maria, ca având vreo slujba printre femeile care-l urmau pe Domnul, iar apostolii nu o pomenesc în predicile lor sau în epistole.
Din punct de vedere istoric, în primele trei secole nu se observă nici o urmă privind vreun rol al Mariei în planul de mântuire sau de închinăciune în Biserică.
Apariția cultului Mariei, istoria creștină îl menționează după anul 400 A.D., deci odată cu declinul Bisericii.
1. Dacă în Noul Testament, în primele zile ale creștinismului, nu se face referire la mama Domnului Isus ca ceva deosebit, înseamnă că Maria a rămas o creștină și o sora între surori.
Creștinismul la scurt timp după Rusalii, și-a mutat centru de activitate la Antiohia. Biserica dintre neamuri nu a fost învățată ceva deosebit despre Maria.
2. Maria nu poate fi venerată ca și fecioară, fiindcă ea a mai avut copii. (Matei 13:55-56 ; 12:47-50; Marcu 3:31; Luca 8:19; Ioan 2:12; 7:3; Fp. Ap. 1:14; 1 Cor 9:5; Gal 1:19)
Teologii care predică cultul Mariei, explică aceste versete cu frații și surorile, că nu au fost frați, ci verișori. Sunt prea multe referiri pentru a-i considera verișori. Dacă ar fi fost verișori, măcar un singur verset era cu verișori.
3. Noul Testament, precizează că este un singur mijlocitor între om și Dumnezeu.
În 1 Tim 2:1, referirea la mijlocire prin rugăciune, se referă la Biserică, privind rugăciunea , nu o persoană din biserică devenită mijlocitor. Când o întâlnim pe Maria în Fp. Ap. 1:14, după înălțarea Domnului, Maria era între apostoli nu să mijlocească între apostoli, ci se ruga și ea și aștepta Duhul Sfânt făgăduit de Domnul. Deci Maria se afla la rugăciune, având aceleași probleme ca toți ceilalți.

Moaște
Moaște

În creștinismul în mijlocul căruia trăim noi astăzi, domnește credința în cultul moaștelor.
Ce sunt moaștele?
Moaștele sunt rămășițe trupești ale unor oameni declarați de biserica sfinți. Aceste moaște care sunt păstrate în diferite biserici și în special în mănăstiri, sunt declarate ca făcătoare de minuni.
Observam în vremea noastră, când cunoștințele au crescut, când Biblia răspândită pretutindeni este citită de foarte mulți oameni, că credința în moaște ca făcătoare de minuni sau obiect de închinare, este mai dezvoltată decât în vremea când oamenii nu aveau o cultura biblică.
Cu referire la Noul Testament, ei folosesc anumite idei din diferite texte, care practic nu au nici o legătură cu moaștele.
Iată câteva dintre cele mai importante argumente teologice pe care se bazează Biserica Ortodoxă:
1. Trupul sfinților este templul lui Dumnezeu: vezi 1Cor 6:19-20. În concluzie, trupurile au rămas sfinte și după ce s-au despărțit de suflet.
2. Trebuie să avem respect pentru osemintele strămoșilor.
Argument: luarea oaselor lui Iosif din Egipt!
3. Trupul sfinților este purtător de viață. Așa cum a fost cinstit trupul Mântuitorului, așa este și al sfinților. În epoca apostolilor nu numai trupurile erau sfinte, dar și hainele erau sfinte.
Și moaștele, ca și cultul Mariei, au fost introduse în creștinism după anul 400, oficializându-se abia prin anul 700.

Ce ne învață Biblia despre moaște ?

1. Este idolatrie!
Exod 20:2-5: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,”
Ps 88:10: „Oare pentru morți faci Tu minuni? Sau se scoalã morții sã Te laude? -”
2. Dacă cei vii nu pot mijloci între om și Dumnezeu, cu atât mai mult cei morți nu pot face aceasta.
3. Rămășițele pământești trebuie puse acolo unde le este locul! (Adica in pamant)
Eclesiast. 3:20: „Toate merg la un loc; toate au fost fãcute din țãrînã, și toate se întorc în țãrînã.”
1Cor 15:35-42: „Dar va zice cineva: „Cum învie morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce?”  Nebun ce eşti! Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi. Şi când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei. Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire;”
4. Toți morții trebuie îngropați
5. Cei ce se atingeau de cadavre erau socotiți necurați. Tot asa este si cu cei ce se ating de moaște.
Numeri 19:11-13 : „Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile. Să se cureţe cu apa aceasta a treia zi şi a şaptea zi şi va fi curat; dar dacă nu se curăţă a treia zi şi a şaptea zi, nu va fi curat. Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţa, pângăreşte Cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel. Fiindcă nu s-a stropit peste el apa de curăţare, este necurat, şi necurăţia lui este încă peste el.”

O sa aduc încă două motivații pentru care nu mă rog pentru morți:

1. Pilda spusă de Domnul Isus în legătură cu Lazăr și cu bogatul :
LUCA 16:25-31: „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”
Deci, concluzia mea este că nu are rost să mă rog pentru morți. Însuși Avraam a spus că „între noi și intre voi este o prăpastie mare, așa că cei ce ar avea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată.” Deci nu se mai pot face mutări după moartea omului. Unde și-a ales omul pe pământ să meargă, acolo va merge. Însăși pilda spune că cei vii au pe pământ Scripturile. Ascultarea de aceste Scripturi le va decide soarta veșnică! Conform pildei, după moarte nu mai este nici o schimbare! Fiecare merge la locul lui!
Scriptura spune: „Evr 9:27 Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, ”
Deci, cât ești viu rezolvăți problema cu Domnul, fiindcă după moarte este târziu!
2. Am învățat multe de la David, care este omul lui Dumnezeu. Cum face el când îi moare copilul lui:
a) Când este în viață, se roagă pentru el:
2 SAM 12:15-18: „Şi Natan a plecat acasă. Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie, şi a fost greu bolnav. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit; şi când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ. Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ; dar n-a voit şi n-a mâncat nimic cu ei. A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: „Când copilul trăia încă, i-am vorbit şi nu ne-a ascultat: cum să îndrăznim să-i spunem: „A murit copilul”? Are să se întristeze şi mai mult.”
b) Dupa moartea copilului, atitudinea lui este :
2 SAM 12:21-23: „Slujitorii lui i-au zis: „Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai; şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!” El a răspuns: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: „Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?” Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.”

Deci, după moarte nu mai are rost postul și rugăciunea, fiindcă nu mai putem schimba locurile mortului sau schimba în vreun fel situația lor! După moarte, fiecare merge acolo unde este locul!
Dacă omul care a murit este credincios, ne vom întâlni cu el în ceruri. Dacă însă nu l-a iubit pe Isus, nu s-a pocăit în viața lui și nu a ascultat de Domnul, mortul va ajunge în Iad, de unde conform cuvintelor din pilda Domnului Isus nu mai este scăpare!
Sper ca aceste cuvinte să vă fie de folos pentru a înțelege mai mult voia lui Dumnezeu cu privire la viața voastră!

Reclame