„Fara Dragoste nu suntem nimic, NIMIC”
Am crescut intr-o familie normala, cu o mama care desi nu-mi era mama adevarata, ma iubea totusi foarte mult si cu un tata care ma iubea la fel de mult, dar fiind un temperament melancolic introvertit nu stia sa-si arate sentimentele sau era foarte stangaci in a o face si atunci prefera sa nu o faca. El fiind profesor si apoi primar intr-o perioada in care religia era interzisa ne interzicea orice fel de discutii pe marginea acestui subiect. Nu mergeam, in consecinta, la biserica dar totusi mama mea m-a invatat Tatal nostru si Inger, ingerasul meu. Aveam o vecina care era baptista si care aborda cu mine subiectul Dumnezeu si marturisesc sincer ca ma simteam atrasa, dar tatal meu a intrerupt brutal aceste discutii, interzicand vecinei noastre sa ma vina pe la noi.
De-a lungul a 47 de ani am trait multe experiente dureroase si amare. Baiatul meu care este in prezent cu mine aici in Spania si care a primit botezul in apa pe 2 noiembrie anul trecut, adica 2003, a cazut de la etajul patru al blocului in care locuiam si doar mana lui Dumnezeu a fost cea care l-a scapat de moarte, in urma cazaturii alegandu-se cu un picior rupt, care insa s-a vindecat foarte repede. Apoi mi-au murit doua fetite la scurt timp dupa ce le nascusem si un baiat, in conditii cel putin ciudate, in fine, nu mi-am pus niciodata intrebarea: de ce?. Ma consideram vinovata, plateam pe drept. Practicasem spiritismul ani in sir, fusesem un excelent medium si-i infricosam pe ceilalti prin modul ciudat de exprimare si comportare si ajunsesem intr-o stare de depresie ingrozitoare din care nu ma mai putea smulge cineva. Nu cred ca are rost sa va povestesc despre cumplitele spaime care ma bantuiau, despre cum se plimbau noaptea duhurile prin camera mea, despre cum ma tineau legata de ele impotriva vointei mele. Au fost niste ani ingrozitori, poate ca odata voi povesti despre ei intr-o carte, dar trebuie sa stiti ca ajunsese sa-mi fie indiferent ceea ce se intampla in jurul meu, cu mine chiar.
Ne pierduseram apartamentul, de alfel nici acum nu am o casa a mea, traiam cu chirie de vreo doi ani, numai Dumnezeu stie cum. Fetita mea care acum are 27 de ani a fost prima care s-a intors la Dumnezeu si Dumnezeu S-a folosit tocmai de mine pentru aceasta. Asta se intampla in anul 1993. Era in clasa a noua a Liceului de arte plastice din Cluj Napoca, orasul in care ajunsesem dupa ce intrasem la Facultatea de filologie Babes Bolyai. Un profesor de matematica ii tot facea sicane si o tot lasa corigenta. Am sfatuit-o sa nu se mai prezinte la corigenta si sa ramana repetenta, in felul acesta scapa definitiv de el. Aveam vederi foarte liberale in ceea ce priveste cresterea copiilor mei si-i consideram egalii mei, prietenii mei. Intr-adevar in urma repetentiei fetita mea a cunoscut in noua clasa o fata crestina cu care s-a imprietenit si putin timp dupa aceea s-a botezat. Nu am avut nimic impotriva, era destul de mare ca sa-si aleaga singura calea pe care sa mearga si nu am impus niciodata cuiva sa faca ceva impotriva vointei lui, cu atat mai mult fiicei mele. A devenit premianta.
Dupa mai multi ani, intr-o noapte de iulie pe la orele doua m-am trezit cu o durere infioratoare care ma sfasia in partea de jos a burtii. Imi perforase stomacul dar eu nu stiam si nici nu aveam cum sa stiu pentru ca nu mergeam la doctori, aveam oroare de asta, zicandu-mi ca nimic nu este de adaugat la Lucrarea lui Dumnezeu si nimic de scazut si daca este sa se intample ceva se va intampla cu siguranta. Cu durerea eram obisnuita, de multe ori imi stinsesem tigarile pe pielea mainii (urmele le mai am si astazi), ca sa-mi dovedesc ca nu ma doare si pot sa cred ca mana mea este doar un fel de scrumiera si nimic altceva, ce nu putea simti nimic. Am fumat vreo doua sau trei tigari, am baut o cafea, am pregatit fetei mancarea pentru a pleca la serviciu. Cam in jurul orelor noua nu mai puteam respira, dar ma tot incapatanam sa cred ca nu am nimic si-mi va trece. In cele din urma, sotul meu, la fel de inconstient ca si mine l-a trimis pe baiatul meu sa anunte salvarea. Pe data de 28 iulie 2001 m-am trezit pe masa de operatie. Doctorii au spus ca am venit mult prea tarziu, dar m-au operat in jurul orei 12.30, fara sa stie nici cum stau cu inima, nici bolile de care am suferit, nimic din ce ar fi trebuit sa stie. Au mers la risc, iar Dumnezeu a avut grija de mine sa nu se intample ceva rau. Totusi septicemia se declarase si le-au spus alor mei ca nimic in aceasta lume nu m-ar mai putea salva, orice antibiotic, cat de scump sa fi cumparat si tot ar fi fost degeaba. Am uitat sa va spun ca inainte de-a fi operata mi-am spus, aveam obiceiul sa-mi vorbesc mie insami si sa analizez detasat ceea ce mi se intampla, mi-am zis ca nu ar strica daca as spune Tatal nostru. Am zis in gand, deci de trei ori aceasta rugaciune si apoi am intrat in operatie. In a treia zi eram ca o mumie impanata cu perfuzii, fara sa mai am putere sa ma misc. Au incercat sa ma ridice doi barbati dar efortul lor a fost pe cat de urias pe atat de inutil. M-au lasat deci sa zac acolo si sa mor, stiau cu totii ca a doua zi nu o sa mai fiu in viata.
Dar Dumnezeu a vrut altfel. Pe cand zaceam cu fata in sus, fiindu-mi indiferent totul, negandindu-ma la nimic, tot pe la orele doua din noapte, o umbra s-a desprins din peretele din dreapta mea si o silueta de barbat s-a apropiat de mine si s-a oprit la patul meu. Eram foarte linistita, l-am privit fara urma de mirare, ca si cum ar fi fost foarte firesc sa vina la mine. Desigur ca nu stiam cine anume este si ce cauta acolo, dar nu ma interesa. Nu te teme, mi-a spus, sunt trimis la tine sa-ti dau putere… Eu am zambit flegamtic, putin cinica si i-am spus: Daca vrei sa-mi dai putera nu ai decat sa o faci…tot nu aveam altceva mai bun de facut in acel moment. S-a uitat la mine, s-a apropiat si mai tare, s-a aplecat deasupra mea si mi-a desenat cinci dreptunghiuri pe trup cu degetul acela cu care, acum stiu, desena Isus in nisip, pe cand Ii fusese adusa inainte femeia pacatoasa. Apoi in liniste s-a dus la capul meu si Si-a intins mainile deasupra mea. Vedeam doar varful lor. Imediat au tasnit din ele suvoaie de lumina care se scurgeau in trupul meu, in cele cinci dreptunghiuri desenate. Am vrut sa ma misc dar cu o voce pe care nu am sa o uit niciodata mi-a spus sa nu ma misc pentru ca inca nu a terminat. M-a cuprins o liniste ciudata si o pace de nedescris. Intr-un traziu a revenit langa mine si mi-a zis: Gata, acum poti sa-ti iei perfuziile de pe brat si sa te duci la capatul culoarului (trecand prin salonasul asistentelor care faceau de garda, cam 20 de metri mai incolo ), la toaleta. Mintea mea era complet goala, nu aveam nici un gand, dar cand mi-a spus sa ma ridic si sa merg, asemenea slabanogului de 38 de ani, am pornit-o. Daca mi-ar fi spus sa ma urc pe pereti as fi facut-o fara nici o indoiala. In clipa aceea am uitat cu totul de cine am fost eu mai inainte, am uitat si ca am fumat vreodata, nici macar o amintire a gesturilor pe care le facusem atatia ani in sir nu mi-a mai ramas…Eram altcineva, tot eu, dar alta totusi. A fost prima mea intalnire cu Isus. Nu-L cunoscusem, nu cerusem nici un ajutor, consideram ca este drept sa mor, nu mai voiam nici eu sa traiesc…Totusi El a venit la mine, mi-a vorbit, m-a atins, mi-a dat putere si credinta … Asa L-am cunoscut pe Cel care mi-a schimbat viata, asa L-am iubit din chiar prima clipa, m-am indragostit de vocea aceea grava, tulburatoare, mangaietoare, de tot ce era El.
Il iubesc pe Domnul meu Isus Cristos cu o dragoste pe care nu o pot exprima in cuvinte, sunt foarte sarace, dar prin poeziile pe care le-am primit, prin cantarile pe care iar le-am primit si le primesc, incerc macar in parte sa spun ceea ce nu se poate, de altfel spune, decat simti.
Au trecut cateva luni si intr-o zi am auzit o voce care imi spunea sa merg chiar in acea dupa masa la biserica de pe Albini-daca cunoasteti Clujul cu siguranta ca ati auzit de ea. Eram cam nedumerita si i-am spus fiicei mele ce aud. Ea m-a sfatuit sa merg, avea de acum opt ani de pocainta si a venit si ea cu mine curioasa desigur sa vada ce se va intampla. Intr-adevar s-a intamplat ceva iesit din comun. Pe cand recita o poezie, un frate a ridicat deodata mainile sus si a strigat cu voce tare, Aleluia, de trei ori si apoi a cazut jos si a murit. Am stiut imediat ca mesajul mi-a fost adresat si suna astfel:ce mai astepti, l-am luat pe el in locul tau, ce a inceput, continua tu! Dupa o luna am primit botezul in apa, tot la biserica de pe Albini desi eu fac parte din biserica nr.2 din Manastur. Dupa alte cateva luni m-am pomenit, nici eu nu stiu cum, in Spania si de un an si jumatate sunt aici. In tot acest timp Dumnezu mi-a daruit 165 de poezii si 50 de cantari.
La opt luni dupa ce am venit eu, Dumnezeu mi-a promis ca il va aduce si pe fiul meu. S-a tinut de cuvant, astfel ca fiul meu este acum cu mine. Nu mi-a fost usor si nici nu-mi este, eu castig in cele mai fericite cazuri 250 de euro pe luna dand meditatii de limba spaniola si matematica copiilor de romani si fiul meu nu a lucrat in tot acest timp-10 luni- decat 13 zile. Cheltuielile se ridica la 215 euro, chirie, lumina si apa, plus partea Domnului. Cam 35 de euro imi raman pentru mancare si corespondenta pe internet, la care nu as putea renunta. Dumnezeu mi-a scos in cale atatia oamneni minunati, carora le-am vorbit despre Dumnezeu si care, desi nu credeam, au primit cu bucurie Cuvantul Lui. L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa fac Lucrarea Lui si El mi-a daruit calculatorul, apoi reproductorul cu care pot sa inscriptionez Cd-urile si apoi biserica, in urma unei discutii destul de aprinse mi-a imprumutat orga de care aveam nevoie. Cred ca Dumnezeu imi va da si o orga numai a mea. Cand este vorba despre Lucrarea lui Dumnezeu nu cedez in fata nimanui si cer ceea ce consider ca este de drept sa mi se dea, tot sprijinul ca sa duc la implinire ceea ce mi s-a dat sa fac. Si mai doresc din tot sufletul ca dragostea frateasca care ar trebui sa fie ceea ce ne deosebeste de lume sa se aprinda iarasi in inimile uneori, impietrite ale fratilor mei. Asa cum Dumnezeu ne doreste cu gelozie pentru El, asa imi doresc ca dragostea sa ne uneasca pe toti intr-o simtire si un gand si sa se inteleaga clar ca: „fara Dragoste nu suntem nimic, NIMIC”.
Aceasta este in linii mari povestea mea. Nici nu am crezut ca imi va lua atat de mult ca sa o scriu. Tu alege ce crezi ca este mai important sau ce crezi tu ca iti este mai de folos tie sau celorlalti, care poate vor citi aceasta marturisire.
Domnul sa va binecuvanteze si sa va dea biruinta in tot ceea ce faceti pentru slava Numelui Sau!
/sanja cristea tiberian/ sau Adriana Cristea
2004-Roquetas de Mar
email me!
Pagina creștină 