Restea Traian

Comisar (r) Reştea Traian
Poliţia Municipiului Arad
O inimă despietrită

Sunt un om care în urmă cu 25 de ani eram un ateu convins…dar acum sunt un creştin care a primit o nouă viaţă în Isus Cristos. În urmă cu 25 de ani îl negam  pe Dumnezeu, însă acum îl slăvesc. Atunci mă închinam doar eu-lui meu şi sistemului de valori ale acestei lumi. Acum mă închin Dumnezeului creator ce m-a salvat de la moartea veşnică…În urmă cu 25 de ani nu puteam trăi decât după mersul lumii acesteia iar acum nu mai pot trăi în această lume fără să-l am pe Dumnezeu pe tronul inimii mele.

În anul 1983 eram un tânăr locotenent de miliţie, care terminase şcoala militară, dornic de afirmare pe plan profesional, fără principii bine definite, singurul principiu fiind  satisfacerea propriilor plăceri. Neavând o educaţie creştină de mic copil, am fost crescut cu teoria că omul este măsura tuturor lucrurilor. Educaţia primită în anii de liceu a continuat în şcoala militară şi pe parcurs aceste instituţii de învăţământ şi pregătire pentru provocările vieţii mi-au implementat în minte conceptul că Dumnezeu nu există. Aceasta atitudine de negare a lui Dumnezeu mi-a dăunat foarte mult, mie şi persoanelor din jurul meu. Îmi pare rău de anii petrecuţi fără să-l cunosc pe Domnul Isus Hristos în mod personal, îmi pare rău de anii petrecuţi în păcat şi desfrânare, când puteam să am o altă viaţă împreună cu Domnul meu şi Dumnezeul meu.

După terminarea şcolii, fiind repartizat la Arad, am început lupta cu noile provocări, pe care viaţa le punea înainte. La Inspectoratul Judeţean Arad eram o echipă de tineri locotenenţi care în lupta cu infractorii îşi câştigase respectul din partea cetăţenilor şi mai ales a infractorilor. În acest context, încetul cu încetul, eu-l meu a început să cadă pe panta mândriei şi să devin tot mai viciat. Consideram că lumea începe şi se sfârşeşte cu mine. În munca cu infractorii violenţi am trecut de nenumărate ori pe lângă  moarte şi de fiecare dată o mână nevăzută mă scotea din situaţiile fără ieşire, situaţii grave care în alte ocazii m-ar fi dus la moarte sigură. Dar de fiecare dată nu am dat prea mare importanţă evenimentelor, considerând că aceste conjuncturi periculoase, pe lângă care am trecut şi din care am scăpat, făceau  parte din munca mea şi trebuia să mă obişnuiesc cu aceste situaţii deosebite.

În anul 1985 m-am căsătorit. Soţia mea, o tânără frumoasă de 20 de ani, cu trăsături fine şi gingaşe, iar eu… un dur şi la propriu şi la figurat, aşa încât colegii ei de serviciu o întrebau adesea cum a fost posibil să mă urmeze în actul căsătoriei. Pe lângă aceste calităţi ale ei, soţia mea era şi credincioasă. Ea mi-a vorbit pentru prima dată despre Dumnezeul adevărat. Atunci, pentru mine Dumnezeu nu însemna nimic şi prin atitudinea mea rău voitoare stingeam şi în inima soţiei mele Duhul adevărului care o călăuzea în toate acţiunile ei.

Pentru a mă aduce la picioarele tronului Său, Dumnezeu trebuia să zdrobească eu-l şi duhul meu de împotrivire care mă conducea. În anul 1988  fiica noastră în vârstă de 3 luni s-a îmbolnăvit subit de encefalită. Vestea că fetiţa mea, care era lumina ochilor mei, este grav bolnavă, a venit ca un trăsnet asupra mea şi asupra soţiei, iar când medicii şi-au dat verdictul că sunt şanse foarte mici ca fetiţa să fie salvată, am crezut că cerul cade peste mine. De asemenea, personalul medical mi-a sugerat că în aceste condiţii era de dorit ca fetiţa să nu trăiască, deoarece creierul îi era afectat si ar fi fost o “legumă” toată viaţa, o persoană handicapată. Văzând că nimeni, nimeni…nu mă poate ajuta eu, care eram obişnuit să cred că orice se poate rezolva în această lume, nu mai ştiam ce să fac, la cine să apelez, la cine să strig ca să-mi audă durerea şi să-mi dea un ajutor. Singura persoană care mai putea să facă ceva pentru fetiţa mea era…Dumnezeu. La îndemnul soţiei mele, ne-am dus amândoi în apartamentul nostru, ea într-o cameră, eu în alta, ne-am pus pe genunchi şi ne-am rugat. Nu am avut putere să mă rog datorită stării emoţionale prin care treceam,dar am apucat să-I spun lui Dumnezeu că îl rog să-mi salveze fetiţa şi că voi încerca să o fac pe fetiţa mea să-l cunoască pe El, Izvorul apelor vii. Vă daţi seama ce angajament am făcut eu înaintea unui Dumnezeu pe care nu-l cunoşteam. Nu mă rugasem niciodată până atunci. Doar auzisem despre Dumnezeu cu ajutorul soţiei mele. Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile şi a făcut o minune, salvându-mi fetiţa, vindecând-o miraculos, El, Medicul Medicilor. Lăudat să fie numele Său. Şi ce este cel mai minunat lucru pentru mine şi soţia mea, este faptul că Dumnezeu ne-a ajutat să ne îndeplinim promisiunea, El ne-a ajutat s-o conducem pe Adelina la credinţa în Domnul Isus Cristos şi s-o încredinţăm în mâna Sa. Drept urmare fetiţa noastră a încheiat legământul cu Domnul în apa botezului în cursul anului 2005. Slăvit sa fie Hristos Domnul! Mare Dumnezeu avem.

Zdrobirea eu-lui meu nu s-a realizat aşa de simplu dar Dumnezeu avea un plan special pentru aducerea fiinţei mele la ascultare de voia Sa. Dacă amprenta digitală a omului este unică, tot aşa este şi cu caracterul, nu există două persoane identice. Asemenea olarului, care vrea să formeze un vas din materia primă pe care o are, frământă mult lutul, îl mai aruncă de pământ până lutul se mai înmoaie ca să fie folositor pentru a scoate un vas frumos, un vas de cinste, tot aşa a procedat Dumnezeu şi cu mine. M-a aruncat de multe ori la pământ, m-a trecut prin multe încercări ca să mă trezească la realitate şi să constat că Dumnezeu există în adevăr, iar viaţa fără El duce la dezastru, la moarte veşnică. În anii ce au urmat am trecut prin multe alte încercări şi Dumnezeu mi-a arătat că printr-o singură suflare a gurii Sale pot fi şters de pe pământul celor vii, mi-a arătat că El are toată puterea în cer şi pe pământ. Glorie Numelui Său.

În anul 1989 eram şeful Biroului de Poliţie Pecica, jud Arad. La finele anului un cioban a trecut cu oile frontiera de stat în Ungaria. Acest eveniment a bulversat toate autorităţile statului la aceea vreme, iar consecinţele pentru mine au fost dintre cele mai dure, anchetat şi cercetat de către organele justiţiei, în cele din urmă fiind dat afară din Ministerul de Interne. O nouă încercare, o nouă traumă pe plan psihic, atât pentru mine cât şi pentru familia mea. Cu toate că Dumnezeu mi-a arătat faptul că El este cel care ridică şi coboară pe cineva, după bunul Său plac, El a fost alături de mine şi m-a scăpat din această încercare, deoarece consecinţele puteau fi mult mai grave pentru mine. Judecând acum, sub călăuzirea Duhului  Sfânt, toate aceste încercări prin care am trecut, m-au salvat de la moarte.

Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate lucrurile prezente şi viitoare, ştia foarte bine că vor veni vremuri tulburi peste România, evenimente în care urma să fiu şi eu implicat. Mă refer la evenimentele din decembrie 1989. În anii 1986-1988 făceam parte din echipa de intervenţie specială a Inspectoratului Judeţean de Miliţie Arad care trebuia să intervină în cazul tulburări ordinii şi liniştei publice. În iarna anului 1989, trei colegi de-ai mei au fost împuşcaţi în misiune şi au murit. Din echipa aceea de intervenţie trebuia să fac şi eu parte, dar în locul meu s-a aflat un alt coleg care a murit împuşcat. În acele momente eu mă aflam alături de familia mea, departe de nebunia acelor evenimente. Dumnezeu, mi-a adus aminte că viaţa mea trebuia să se încheie la vârsta de 29 de ani, atât aveam eu în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Dumnezeu s-a îndurat de mine şi mi-a salvat viaţa.

După 1990 am revenit în poliţie. Atât eu cât şi soţia mea simţeam că dacă nu se va produce o schimbare profundă de trăire în vieţile noastre, căsnicia noastră se va rupe. În vara anului 1991 ne-am mutat în vecinătatea unei biserici baptiste din Arad, şi pentru că se apropiau sărbătorile de Crăciun, soţia mea a insistat să mergem la acea biserică. I-am făcut pe plac şi mergând odată, de două ori, a început să-mi placă, deoarece acolo simţeam o atmosferă de pace şi dragoste pe care nu o găseai în altă parte. La începutul anului 1992 am participat şi noi la un timp special de rugăciune care s-a ţinut în biserică. După ce ne-am aşezat pe scaune, nu ştiam că soţia mea se roagă din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi transforme inima. În acele momente, în timp ce stăteam cu capul aplecat în rugăciune, s-a pogorât peste mine o putere care m-a copleşit cu prezenţa Sa. Am început să plâng dintr-o dată, aşa cum nu  plânsesem niciodată până atunci. Am încercat să mă stăpânesc, dar fără nici un rezultat. A fost ceva deosebit, mi-am văzut starea de păcat în care trăisem, am văzut toate gunoaiele pe care le acumulasem în toţi anii trăiţi departe de Dumnezeu şi am văzut că nimic bun nu locuieşte în mine. Mi-am cerut iertare în faţa Domnului şi L-am rugat să vină în inima mea. Am simţit o stare de uşurare sufletească, nemaipomenită. În zilele ce au urmat am stat şi am meditat la acest eveniment, iar Duhul Sfânt îmi aducea aminte de toate evenimentele deosebite, evenimente care au fost hotărâtoare pentru viaţa mea, şi mi-a dat de înţeles că numai Dumnezeu a fost Acela care m-a salvat din situaţii critice. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot binele care l-a făcut pentru mine. L-am rugat să-mi guverneze viaţa. El îşi ţine toate promisiunile.

În luna mai 1992, biserica penticostală „Gloria” din Arad avea planificat un botez nou testamentar. Mai erau doar două săptămâni până la data botezului. L-am rugat pe pastorul bisericii să facă tot posibilul ca eu şi soţia mea să fim acceptaţi ca şi candidaţi pentru botez. La data stabilită am avut onoarea să-L mărturisesc pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal al vieţii mele, împreună cu Cati, soţia mea, în apa botezului. Descoperisem comoara cea mai de preţ din acest univers, cel mai de preţ mărgăritar, Isus Cristos. Paşii mei pe noua cale, împreună cu Domnul şi Salvatorul meu, au fost ca primii paşi pe care îi învaţă un bebeluş.

Muncind într-un domeniu în care cel rău, Satan, acţionează în toată puterea sa, îmi era greu să aplic principiile Domnului Isus. Cel rău, duşmanul sufletului meu mă ispitea aproape zilnic în diferite moduri şi după o zi de muncă îmi dădeam seama că nu progresez prea mult pe plan spiritual, dar rugăciunile familiei şi a fraţilor din biserică mă întăreau în credinţă. Am fost plăcut surprins să constat că la acea dată eram primul poliţist creştin născut din nou, botezat după modelul bisericii primare. Lauda este a Domnului. Slăvit să fie El!

La aproape trei ani de la botez am experimentat pe deplin făgăduinţa lui Dumnezeu din Isaia 41:10 ”Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”.  Mergând cu soţia la Oradea, pentru a-mi susţine examenele de sesiune la Facultatea de Drept, la intrarea în localitatea Salonta, pe o şosea umedă şi cu zăpadă, am evitat un accident ce se putea produce din vina unui participant la trafic, care s-a angajat în depăşire fără să se asigure, fapt ce m-a determinat să derapez cu maşina şi să mă izbesc într-un copac de pe marginea drumului. După câteva ore m-am trezit în sala de urgenţe a spitalului din Salonta, nedumerit şi întrebând pe cei ce se aflau în jurul meu, ce s-a întâmplat. După câteva minute medicii mi-au spus că eu sunt mai bine, dar soţia mea nu se ştie dacă scapă cu viaţă. Ulterior, după câteva ore, diagnosticul ei era sumbru: comă gr.III-IV, multiple leziuni interne, şapte fracturi de bazin, ruptură de rinichi cu hemoragie în zona abdomenului, fractură de bază de craniu în zona occipitală. Medicii erau foarte rezervaţi privind şansele de viaţă a soţiei mele, dând din umeri şi spunând că numai Dumnezeu ştie dacă scapă sau nu cu viaţă. A fost cea mai grea perioadă a vieţii mele, nu aş dori nimănui să treacă prin asemenea momente. Soţia mea era pe moarte, aveam şi dosar la parchetul militar pentru acest accident produs din culpă şi de aici urmau alte consecinţe.

Dumnezeu a îngăduit încercările acestea ca să ne maturizăm spiritual. Dumnezeu ne-a ajutat să trecem cu bine peste aceste încercări. Cuvintele Tatălui ceresc: ”Eu Mă îndur de cine vreau si Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” m-au ajutat foarte mult în acei ani plini de încercări. Soţia mea, în urma traumelor puternice pe care le-a avut în corp, trebuia să aibă dureri cumplite dar, pentru că Domnul Isus era cu ea, când se trezea, nu se văita, nu plângea şi nu striga de dureri. Spunea doar o scurtă rugăciune: Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu ai milă de mine păcătoasa. Apoi adormea brusc ca şi cum i-ar fi dat medicul un tranchilizant ca să nu simtă durerile. Fac precizarea că dotările şi medicamentaţia ce exista într-un spital orăşenesc la aceea dată, în anul 1995, erau foarte slabe. Când soţia mea şi-a revenit din comă eram lângă ea dar s-a întâmplat un miracol. Încercam s-o susţin moral însă ea mă îmbărbăta pe mine, povestindu-mi experienţele spirituale prin care a trecut, spunându-mi că în prezenţa Domnului Isus Cristos a simţit o pace şi o dragoste care întrece orice cunoştinţă omenească. Nu se poate exprima în cuvinte ceea ce a simţit în prezenta Domnului Isus.

Dumnezeu a început să lucreze şi să facă minuni, grăbind revenirea noastră la o viaţă normală, mult mai repede decât s-ar fi aşteptat cei din jurul nostru. Dumnezeu a demontat toate pronosticurile doctorilor, arătându-le că există Cineva mai mare decât ei, care poate totul. Medicii spuneau cu regret că soţia mea va rămâne paralizată, şi nu va mai putea să ducă o viaţă normală. Însă Medicul medicilor era la lucru şi la fiecare verdict sumbru al medicilor, le arăta contrariul, aceştia uitându-se cu nedumerire la evoluţia miraculoasă a sănătăţii soţiei mele.

După recuperarea mea şi a soţiei, care a durat un an, meditam şi ne întrebam de ce ne-a trecut Dumnezeu prin asemenea încercări, şi de ce am scăpat totuşi cu viaţă. Am realizat, sub îndrumarea Duhului Sfânt, că nu este nimic la voia întâmplării. Prin toate acestea Dumnezeu ne-a pregătit pentru o lucrare specială. Domnul ne-a vorbit din Cuvântul Lui, din Isaia 58:6-14 despre adevăratul post. Aşa am ajuns să adoptăm doi copii de la orfelinatele de stat, pe Ana-Maria şi Gabriel. Lucrarea aceasta este a Domnului. El a realizat-o, noi am fost doar uneltele Sale. Slăvit să fie Domnul. Ce pot să spun este că acest capitol din Isaia 58 a devenit motoo-ul familiei mele. Mă simt binecuvântat şi fericit de viaţa trăită împreună cu Isus Cristos.

Domnul a lucrat în viaţa mea nu numai în familie, ci şi la locul meu de muncă, mi-a făcut trecere înaintea şefilor şi colegilor, înaintea oamenilor, pentru că vedeau în mine o fiinţă schimbată, vedeau că Cineva îmi guverna viaţa. Nu eram cunoscut ca poliţist în municipiul Arad, ci eram cunoscut ca persoana care a adoptat doi copii orfani. Nu mi se spunea pe nume în rândul infractorilor, aşa cum era normal, ci mă identificau cu apelativul „Pocăitul”. Domnul nu m-a lăsat de ruşine în faţa nimănui, m-a ridicat şi mi-a dat biruinţă. El şi astăzi îşi ţine promisiunile faţă de mine, după ce m-am retras din M.A.I., spunându-mi din nou: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”(Evrei 13:5b). Am învăţat câteva lucruri deosebit importante în aceşti ani petrecuţi cu minunatul şi sfântul Creator. În rugăciunile mele îi ceream lui Dumnezeu sa-mi dea înţelepciune ca să păzesc Legea Sa, să-mi dea înţelepciune şi ştiinţă ca să învăţ cum să trăiesc pe acest pământ. Acum, când am mai mult timp pentru Salvatorul meu, mă rog Domnului să se folosească mai mult de mine, să fiu o mărturie bună pentru cei ce încă nu-l cunosc pe Dumnezeu şi să întăresc credinţa celor deznădăjduiţi. Mă rog Domnului ca această mărturie personală să vă zidească în credinţă. Pe cei căzuţi, El să-i ridice. Pe cei necăjiţi, El să-i mângâie. Pe cei ce se clatină, El să-i întărească. A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! AMIN.