Revolutia 1989 marturie

Revolutia Romana 1989

Amintiri la 27 de ani de la revolutie din Timisoara

Revolutia Romana 1989

Era sambata, pe 16 Decembrie 1989, ma indreptam spre gara din Sagu, ca sa-mi astept prietena care venea cu trenul din Arad.
Era o zi friguroasa si ma gandeam la viata pe care o duceam in comunismul feroce, impus de Ceausescu si clica lui. Economic tara era la pamant, nu mai gaseai aproape nimic in magazine. O banala lama de ras sau o pasta de dinti erau rare in Romania de atunci. Plus sistemul draconic impus de securitatea comunista facea ca la orice colt de strada oamenii sa scrasneasca din dinti, oridecate ori se vedeau pusi in fata realitatii unei vieti traite intr-o tara comunista.
Cu gandurile acestea mergeam catre gara in asteptarea prietenei mele in jurul orei 7.30 dupa masa. Trenul era abia la noua, dar mergeam cu gandul sa mai ma opresc la o bere cu prietenii. Pe soseaua principala care leaga Aradul de Timisoara am observat multe taburi militare care treceau in viteza spre Timisoara. Am ramas surprins deoarece nu vazusem atata echipament militar circuland pe soselele Romaniei. Trebuia sa fie ceva deosebit. Abia asteptam sa aflu ce se intampla.
Pe drum m-am intalnit cu un prieten, Vasca, care era un razvratit impotriva comunismului in vremea aceea. El mi-a spus ca la Timisoara s-au rasculat studentii iesind in strada si protesteaza impotriva regimului comunist. Am ajuns la bufetul din comuna si m-am intalnit cu mai multi prieteni care discutau si ei despre aceasta stire.
Toata lumea parca salta de bucurie la gandul ca studentii au avut curajul sa iese in strada impotriva comunismului.
Am hotarat sa ma duc si eu la Timisoara. Eram familiar cu orasul acesta si-l iubeam, deoarece acolo mi-am petrecut anii de liceu si armata o facusem tot acolo. Aveam o sora care locuia la Timisoara, asa ca am pornit cu inca un prieten, Costica Miclaus (care se afla acum in Canada), cu gandul sa dam o mana de ajutor la revolutia (revolta) din Timisoara.
Am ajuns la tren si am rugat-o pe Aurica (prietena mea) sa vina si ea, asa ca am luat trenul spre Timisoara.
Nu imi era frica si eram hotarat sa lupt impotriva regimului comunist impreuna cu oamenii de acolo. Stiam ca s-ar putea sa-mi pierd viata, dar entuziasmul care ma insotea si ideea libertatii ma facea surd pana si la ideea mortii. Ajungand in Timisoara, erau deja o multime de garzi patriotice care impanzeau gara din Timisoara. Parul lung pe care il purtam atunci, facea ca multi dintre ei sa-si atinteasca privirea spre mine suspiciosi. Dupa accent pareau sa fi venit de undeva din partea Moldovei. Mi-au cerut buletinul si m-au intrebat unde ma duc. Le-am explicat ca ma duc la sora mea.
Ne-am strecurat printre ei si am ajuns la troleibuzul 14, care mergea inspre centru, respectiv Calea Lipovei. Aveam intentia sa ajung prima data la sora mea care locuia pe Calea Lipovei si pe urma sa pun umarul la revolutie.
Cand am ajuns pe troleibuz, toata lumea parea speriata. La statia care-i apropiata de centru, vazand lume multa, am coborat si eu, nu am mai rezistat sa mai ajung la sora mea si pe urma sa vin inapoi.
Costica, era cam baut si incepuse sa-i fie cam frica, la fel frica o cuprinsese si pe Aurica. Indreptandu-ma spre podul Michelangelo care trece de la catedrala in piata Maria, acolo era o multime de oameni si un cordon de politisti care nu lasa pe nimeni sa treaca podul. Dincolo de pod, politistii (militienii) bateau studenti si oameni care protestasera impotriva regimului.
Curios era ca nimeni dintre oamenii adunati, circa 20, nu ziceau mai nimic impotriva politistilor prezenti acolo cu bastoane si cativa caini. Am sarit inaintea multimii langa cordonul de politisti si am inceput sa le vorbesc oamenilor:
– De ce stati si va uitati si nu vreti sa-i ajutati pe oamenii acestia care iau bataie dincolo de pod? Poate, pentru ca voi aveti ce va trebuie acasa. Aveti zahar, ulei, bani, libertate ectc? Haideti sa nu mai stam aici si sa ne uitam cum fratii nostri iau bataie. Jos Ceausescu! Jos Comunismul!
In circa 20 de minute in care le-am vorbit oamenilor, multimea se inmultea. A inceput pe urma sa vina in fata un om care venise cu bicicleta si sa-i indemne pe oameni la revolta!
Pe la ora 11 seara, am inceput sa fortam cordonul de politisti, care nu au mai putut tine piept multimii. In timp ce mergeam spre piata Maria, oameni din multime au inceput sa dea cu pietre in tot ce intalneau in cale. Vitrinele magazinelor s-au facut tandari si am vazut ca multi oameni intrau in magazine. Lipsa de organizare a facut ca fiecare sa faca ce vrea. Cand am ajuns in statia de tramvai din Maria nu mai era nimeni, era doar miros de grenade lacrimogene. In timp ce eram acolo in statie, au aparut trei taburi cu vreo doua plutoane de militari. Ne stranseseram cam 200 de persoane. Am primit o piatra in cap si eu si prietena mea. Soldatii erau cu bastoane si dadeau si ei cu pietre. Ne-am retras pe podul Michelangelo si in fata noastra se grupasera soldatii si in spatele lor la circa 50 m erau taburile. Se scanda „Jos Ceausescu” si „Jos Comunismul”, „Coborati, Coborati”, ectc.
Se cerea din partea mai multora: „fara violenta!”
La un moment dat, dinspre centru au aparut trei masini de pompieri si veneau cu viteza sa intre in multime. In acel moment noi am spus ca nu ne dam la o parte, o sa murim pentru libertatea noastra. Masina a venit cu viteza, dar a oprit in momentul in care era sa intre in multime. Soldatii au sarit jos si oamenii le-au dat drumul. Numai cand s-a deschis usa din spate de la masina de pompieri, am fost bombardati de cativa soldati cu furtune de pompieri. Ei au fost trasi jos din masina si batuti. Cineva s-a urcat in masina si a pornit-o trecand pe pod spre taburi. Din mers a sarit din masina, lasand-o sa mearga spre taburi. Masina a ajuns sa intre intr-un stalp din statia de tramvai. Dupa cateva minute soldatii si taburile s-au retras, ramanand doar noi acolo pe pod.
Ne-am mutat in fata la catedrala, scandand lozinci anticomuniste. In circa o ora s-au strans circa 500 de oameni.
Barbatul cu bicicleta era mai in varsta si a inceput sa vorbeasca multimii si impreuna cu inca doi sa faca o organizare. Am inceput sa cantam Hora unirii si sa scandam: „Coborati! Coborati!”
S-a facut un traseu pe unde sa facem un mars. Traseul ducea in fata Consiliului Judetean dupa care la caminele studentesti. Aveam speranta ca vor veni multi studenti cu noi impreuna.
Intradevar pe la 12 noaptea din caminele studentesti au venit multi studenti. Veneau oameni din blocuri si studenti strangandu-ne circa 1500 de oameni. De la caminele studentesti ne-am intors in centru la catredala si acolo sau scandat lozinci anticomuniste, s-a cantat Desteapta-te Romane, s-a dansat hora unirii si trei mii de oameni la un moment dat s-au pus pe genunchi si s-au rugat cu glas tare Tatal Nostru.
Desi eram un razvratit si un ateu la vremea aceea (fata de Dumnezeu), am vazut o minune. Pana in acel moment a fost foarte frig, ca simteai ca gerul iti patrunde pana la oase, dar in circa o ora s-a facut cald aproape ca si vara. A fost o minune pe care Dumnezeu a aratat-o oamenilor revolutiei, ca El este cu noi! Inainte de-a ne ruga, era singura interventie a militiei dupa circa trei ore, ore in care nu am vazut picior de militian in jurul nostru, acum dintr-o data au aparut cateva plutoane de soldati de la politie care ne-au inconjurat. Dupa rugaciunea aceasta soldatii s-au dus cum au venit si am ramas din nou singuri, a fost o alta minune care am vazut-o cu ochii nostri.
S-a facut un traseu de urmat in acea noapte care ducea pe Gheorghe Lazar, inspre Dacia, Calea Aradului, Lipovei si inapoi in centru spre dimineata.
Pe tot traseul s-au scandat lozinci anticomuniste si anti Ceausescu, s-au incendiat pancartele comuniste si se striga: fara violenta!
In apropiere de cartierul Dacia a aparut o masina care a intrat in plin in multime accidentand doi sau trei oameni dintre care unul cred ca mortal. Parbrizele au fost sparte, dar masina a reusit sa se faca nevazuta.
In piata Dacia am facut un popas in jurul orei 2:30 unde am strigat lozinci si am cantat impreuna. Cicula bautura care trecea din mana in mana si multi erau cam bauti!
De la Cartierul Dacia intentionam sa ajungem pe Torontalului iar dupa aceea pe Aradului si pe traseul stabilit. Cand sa intram in Torontalului am dat nas in nas cu trei masini de la „Unitatea Militara Transmisiuni” de pe calea Lipovei (ii cunosteam caci acolo am facut armata, aveau petlite negre si insemne). Aveau in mana niste bate confectionate. Am auzit o comanda : „La atac ” si toti soldatii au strigat: uraaa!!!
Au inceput sa dea cu salbaticie in femei, copii si tot ce prindeau in cale! Multimea s-a imprastiat si o gramada au cazut jos loviti, iar altii au fost arestati.
Am ajuns tarziu acasa, sangerand la un picior si impreuna cu Costica si Aurica, pe la vreo 4 dimineata, cu gandul ca a doua zi sa ne continuam drumul spre libertate!

Cuvant de incheiere!
Stiu ca multi sunt intristati de faptul ca Iliescu si securistii, adunati in jurul lui, ne-au furat revolutia . Ei au fost cei care au facut uz de arma in vremea aceea , au facut teatru ca sa ne fure revolutia! Dar sa stiti ca noi am castigat democratia! Generatia lor (a securistilor si a fostilor comunisti ) va trece curand. Istoria va arata in decursul anilor ca sacrificiile revolutiei din 1989 nu au fost degeaba. Pe acele sacrificii Romania cladeste acum o democratia pe care o meritam si noi romanii!
Tineri care veniti dupa noi, nu uitati si paziti democratia, libertatea, fiindca pentru ea a fost nevoie de jertfe umane, sange nevinovat!

Simion Ioanas, Portland, Oregon.

Anunțuri